Este pentru prima data când ies afară din colivia camerei mele, sau mai bine zis închisoarea în care mi-am petrecut toată copilăria. Emoția primei ieșiri în lume mă copleșește și totul este un mare haos în mintea mea: copacii îmi par scări imense de frunze, pe care te poți cațără și ajunge pana la aceea bila de aur afurisita care îmi arde privirea ( am descoperit mai apoi ca acea minge de foc se numește soare), norii îmi păreau vata pufoasa de zahar, iar pasarile de pe cer le consideram strămoși ai balaurilor ( exact cum citisem în multele cărți de povesti: pentru ca eu doar ăsta făceam inchisa în casa: CITEAM - și totuși, descopeream atâtea universuri magice prin citit). Ceea ce era cel mai îngrozitor era ca îmi era o frica involuntara de oameni: în afară de figurile familiare ale părinților nu mai cunoaștem pe nimeni și credeam ca toți sunt niște extratereștrii.
