Noapte înstelată de iarnă ...
Paradis în devenire: noapte, noapte înstelată de iarnă. Minune lăsată tuturor a mângâiere şi a dor de faptă. Pas prin omât ce caută, caută.
Pasul scârţâie sub neaua îngheţată, purtând gând peste tot: peste brazii îmbrăcaţi în fracuri albe, peste aşezările primenite de sărbători şi sărbătoare, peste întreaga ţarină acoperită de taina nopţii cu cer înfiorat de stele vii, stele calde, stele dalbe sub nou omăt.
Noaptea primeşte pasul în gheata-nfierbântată, curăţat de-ngenuncherea spre Înalt. Şi e frumos, şi-i alinare-n noaptea cu pas uşor ce-aduce cu-o alta prea frumoasă din ani îndepărtaţi.
Luminile din cer coboară peste ape, peste munţii ce-şi au tovarăşi arbori seculari. Şi ei aduc cu vechi străjeri aflaţi mereu în demnitate şi-n vechi şi nou veşmânt de zale argintate.
E drumul arcuit şi-n miez de noapte ce nouă plecăciune pasului mai dă. Ei, paşii, scârţâie şi trupul se-nfioară, se-ntinde deodată pe gheaţa de zăpadă adusă-n noapte de stelele-n miros de ger.
Privirea-i mângâiată de mii de luminiţe ce-aduc a cândeluţe binecuvântate de Cel din cer. Un trup în paşi căzuţi şi ridicaţi se duc spre casă ...
Din depărtare urletul jivinei se-abate, dar sufletu-i descătuşat şi curăţat.
E iarnă. E noapte-n iarnă cu cer curat, frumos şi înstelat.
