Pas şi ger
Trosnesc zările. Paşii înaintează prin omătul ce
scrâşneşte de ger. Şi cadenţat scârţâie sub trupul ce duce cărarea aflată-ntre arbori îmbrăcaţi în proaspete cristale.
Calea-i deschisă, lumină dalbă peste tot: sus cerul, jos pâmântul
şi-i gri, alb, nea aşezată-n covor puhav de iarnă. Pasul
neobosit duce şi cuprinde, respirând adânc, pacea pădurii şi-n iarnă, şi-n ger.
E atâta bucurie-n urcare cu brazi falnici şi
demni, cu mesteceni bătrâni ca şi timpul îmbrăcaţi în scoarţă mai albă ca ieri, cu
frasini senini şi tot vrednici în mantia lor dalbă, ce străluceşte în soare ... şi soarele mângâie cu fiori şi flori. Şi stejarii ... da, stejarii sunt aceiaşi
străjeri, tot în zale de argint ce se-apleacă sub frigul prea mare,
dar nu, doar de-a mea arătare ...
Toată pădurea e albă şi drumul curat, fermecător. Covorul
e gros de zăpadă. E ger cumplit în pas senin de căutare aflat sub soare.
