Iarna e visul tuturor anotimpurilor.Ea coboară încet pe pământ și împrăștie zahăr pe meleagurile noastre,înghetând fiecare suflare.O vezi cum trece la geamul tău și-ți face cu mâna,însă te speri de gheața din sufletulul ei și tragi perdeaua.Însă când ieși afară,începi să o privești mai bine.Te cufunzi într-un abis înghețat de frumusețe angelică,cazi pradă fulgilor ce-ți mângâie fața și îți scalzi ochii în marea albă de vise pierdute.Privești casele cu uimire căci ea a avut grijă să le pună pături groase,atingi copacii cu uimire căci magnifica înghețată le-a dăruit haine de îngeri și păsești ușurel pe oglinzile așternute pentru suflete pure,suflete ce au curajul să o întâlnească pe ea.Cu toate că ai înghețat și tu,rămâi pe loc și privești.Ninge ca în basmele de demult,bucuria te îmbrațișează când fulgii îți cad în mâinile roșii și încep a-ți cânta povești despre cum au fost trimiși pe pământ,către tine.Ca să nu se topească,îi arunci pe toți îi nămeții gigantici care seamănă cu năluci urâte,însă îi mai privești o dată și constientizezi că sunt cavalerii onorabili ai iernii ce se impun în fața tuturor celor ce trec.Omul de zăpada îți zâmbește călduros și te invită la o șueta,în timp ce te poftește să guști puțin din nasul lui.Afli de la acest cavaler dolofan că iarna e zâna supremă care nu intenționează să sperie pe nimeni,ba din contra,ea vrea să-i învețe pe oamenii că frigul de afară poate fi topit de căldura din inimile lor.Însă vorba nu-i terminată căci simti niște degete înghețate cum îti mângâie domol umărul și te întorci,având să văzi pe cea ce a pricinuit tot acest paradis minunat.Era frumoasă,însă nu mai frumoasă decât tot ceea ce văzuseși.
