Răspuns :
La steaua de Mihai Eminescu scurt rezumat
Neintrata in editia Maiorescu de la sfarsitul anului 1883, La Steaua a aparut abia la 1 decembrie 1886 in Convorbiri literare, dupa ce in vara fusese transcrisa de Eminescu insusi in albumul sotiei lui Alexandru Xenopol. Motivul poeziei a trecut si el, conform cu binecunoscutul obicei al autorului, prin mai multe variante pana sa ajunga, destul de brusc, la forma definitiva. Manuscrisele poetului arata limpede interesul si chiar o anume fascinatie pe care i le-a provocat fenomenul fizic al miscarii luminii in spatiu, dar modelul cel mai apropiat, dintre mai multe posibile, pare sa fi fost totusi poezia Der Stern (Steaua) a romanticului german Gottfried Keller.
Asemanarea este intr-adevar izbitoare si, din acest motiv, versiunea lui Eminescu a si fost socotita uneori drept o traducere, ca si sonetul Venetia inspirat din Gajetano Cerri. in realitate, si intr-un caz, si in altul, ne aflam in fata unor prelucrari destul de personale si in plus, ceea ce este fundamental, cu mult peste valoarea originalelor. Poezia lui Keller e alcatuita din trei strofe: prima evoca o stea indepartata pentru a arata ca luminii sale ii trebuie o vesnicie pentru a ajunge la ochiul iubitei, a doua avanseaza ipoteza ca steaua ar putea fi moarta, transformata deja in cenusa, si cu toate acestea noi ii vedem inca placuta-i licarire („seinen lieblichen Schein"), iar ultimul catren aduce comparatia, nu insa cu iubirea poetului, ci chiar cu fiinta ei: cu licarirea stelei ce este si nu este („Der ist und doch nicht ist") seamana, dupa Keller, iubita gratioasa a.tunci cand va muri („Wenn du gestorben bist").
Poezia lui Eminescu dezvolta motivul in patru strofe cu versuri mai scurte, dintre care prima nu contine deosebiri esentiale fata de Keller decat prin tonul sau mai general, mentionand distanta enorma a stelei de unde lumina are nevoie de mii de ani ca sa ajunga pana la noi. in a doua strofa, apare supozitia stingerii stelei, desi raza ei abia a devenit vizibila. A treia strofa este o contributie in intregime proprie poetului roman in stilul sau cel mai caracteristic de a ne sugera imensitatea cosmosului prin diverse formule incantatorii ce ne amintesc de Luceafarul:
„Icoana stelei ce-a murit
Incet pe cer se suie:
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem si nu e".
Singura nota de apropiere cu versurile lui Keller o constituie formula acestuia privind lumina stelei „ce este si nu este", din ultima strofa. Dar Eminescu a dezvoltat magistral aceasta formula, incat forta de evocare a strofei sale apare evidenta, in pofida unei mici incongruente legate de imaginea stelei care „incet pe cer se suie" si nu coboara, pentru ca „era pe cand nu s-a zarit", spune poetul fara a ne fi clar de ce a simtit nevoia sa evoce acel moment initial deja presupus de catre prima strofa. Este sigur ca aceasta evocare intermediara rupe putin desfasurarea logica a motivului, dar o face printr-un intermediu pregatitor al comparatiei finale, iar in al doilea rand pentru a specula liric mai intens paradoxul existentei si nonexistentei stelei: „Azi o vedem si nu e."
In sfarsit, a patra si ultima strofa aduce si ea cateva note distincte. Nu de moartea fizica a iubitei mai e vorba ca la Keller, ci de pieirea dorului identificat cu insusi amorul, care desi stins, asemenea stelei, isi mai perpetueaza lumina, urmarindu-i pe indragostiti. Este de remarcat ca Eminescu foloseste aici consecvent pluralul generalizator, iar nu singularul persoanei a doua ca poetul german, ceea ce da versiunii sale un amplu caracter gnomic care sfarseste prin a transforma poezia dintr-una mai curand erotica, asa cum e Der Stern, intr-una preponderent meditativa. Evolutia transpunerii eminesciene in raport cu eventualul sau punct de plecare a mers asadar in directia purificarii, a impersonali zarii si chiar a unei abstractizari mai delicate, inlocuind de exemplu brutala supozitie a mortii fizice cu stingerea lenta a sentimentului de dragoste, o stingere care nu inseamna insa si o ancantizare. intrucat amintirea, care la Eminescu e totdeauna blanda si dulce, prelungeste sentimentul in tot ce are el mai frumos, precum steaua isi prelungeste icoana de lumina prin spatii in infinit, adica in eternitate. Semnificatia ar fi ca desi toate par sa piara, ele se conserva totusi macar prin anumite insusiri, filtrate de timp tocmai in sensul csentializarii lor.
Pe de alta parte, asa cum universul isi conserva elementele in esenta lor (daca admitem ca lumina e esenta stelei!), tot astfel omul supravietuieste pierderilor existentiale prin amintire si prin sentiment.
Neintrata in editia Maiorescu de la sfarsitul anului 1883, La Steaua a aparut abia la 1 decembrie 1886 in Convorbiri literare, dupa ce in vara fusese transcrisa de Eminescu insusi in albumul sotiei lui Alexandru Xenopol. Motivul poeziei a trecut si el, conform cu binecunoscutul obicei al autorului, prin mai multe variante pana sa ajunga, destul de brusc, la forma definitiva. Manuscrisele poetului arata limpede interesul si chiar o anume fascinatie pe care i le-a provocat fenomenul fizic al miscarii luminii in spatiu, dar modelul cel mai apropiat, dintre mai multe posibile, pare sa fi fost totusi poezia Der Stern (Steaua) a romanticului german Gottfried Keller.
Asemanarea este intr-adevar izbitoare si, din acest motiv, versiunea lui Eminescu a si fost socotita uneori drept o traducere, ca si sonetul Venetia inspirat din Gajetano Cerri. in realitate, si intr-un caz, si in altul, ne aflam in fata unor prelucrari destul de personale si in plus, ceea ce este fundamental, cu mult peste valoarea originalelor. Poezia lui Keller e alcatuita din trei strofe: prima evoca o stea indepartata pentru a arata ca luminii sale ii trebuie o vesnicie pentru a ajunge la ochiul iubitei, a doua avanseaza ipoteza ca steaua ar putea fi moarta, transformata deja in cenusa, si cu toate acestea noi ii vedem inca placuta-i licarire („seinen lieblichen Schein"), iar ultimul catren aduce comparatia, nu insa cu iubirea poetului, ci chiar cu fiinta ei: cu licarirea stelei ce este si nu este („Der ist und doch nicht ist") seamana, dupa Keller, iubita gratioasa a.tunci cand va muri („Wenn du gestorben bist").
Poezia lui Eminescu dezvolta motivul in patru strofe cu versuri mai scurte, dintre care prima nu contine deosebiri esentiale fata de Keller decat prin tonul sau mai general, mentionand distanta enorma a stelei de unde lumina are nevoie de mii de ani ca sa ajunga pana la noi. in a doua strofa, apare supozitia stingerii stelei, desi raza ei abia a devenit vizibila. A treia strofa este o contributie in intregime proprie poetului roman in stilul sau cel mai caracteristic de a ne sugera imensitatea cosmosului prin diverse formule incantatorii ce ne amintesc de Luceafarul:
„Icoana stelei ce-a murit
Incet pe cer se suie:
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem si nu e".
Singura nota de apropiere cu versurile lui Keller o constituie formula acestuia privind lumina stelei „ce este si nu este", din ultima strofa. Dar Eminescu a dezvoltat magistral aceasta formula, incat forta de evocare a strofei sale apare evidenta, in pofida unei mici incongruente legate de imaginea stelei care „incet pe cer se suie" si nu coboara, pentru ca „era pe cand nu s-a zarit", spune poetul fara a ne fi clar de ce a simtit nevoia sa evoce acel moment initial deja presupus de catre prima strofa. Este sigur ca aceasta evocare intermediara rupe putin desfasurarea logica a motivului, dar o face printr-un intermediu pregatitor al comparatiei finale, iar in al doilea rand pentru a specula liric mai intens paradoxul existentei si nonexistentei stelei: „Azi o vedem si nu e."
In sfarsit, a patra si ultima strofa aduce si ea cateva note distincte. Nu de moartea fizica a iubitei mai e vorba ca la Keller, ci de pieirea dorului identificat cu insusi amorul, care desi stins, asemenea stelei, isi mai perpetueaza lumina, urmarindu-i pe indragostiti. Este de remarcat ca Eminescu foloseste aici consecvent pluralul generalizator, iar nu singularul persoanei a doua ca poetul german, ceea ce da versiunii sale un amplu caracter gnomic care sfarseste prin a transforma poezia dintr-una mai curand erotica, asa cum e Der Stern, intr-una preponderent meditativa. Evolutia transpunerii eminesciene in raport cu eventualul sau punct de plecare a mers asadar in directia purificarii, a impersonali zarii si chiar a unei abstractizari mai delicate, inlocuind de exemplu brutala supozitie a mortii fizice cu stingerea lenta a sentimentului de dragoste, o stingere care nu inseamna insa si o ancantizare. intrucat amintirea, care la Eminescu e totdeauna blanda si dulce, prelungeste sentimentul in tot ce are el mai frumos, precum steaua isi prelungeste icoana de lumina prin spatii in infinit, adica in eternitate. Semnificatia ar fi ca desi toate par sa piara, ele se conserva totusi macar prin anumite insusiri, filtrate de timp tocmai in sensul csentializarii lor.
Pe de alta parte, asa cum universul isi conserva elementele in esenta lor (daca admitem ca lumina e esenta stelei!), tot astfel omul supravietuieste pierderilor existentiale prin amintire si prin sentiment.
Vă mulțumim pentru vizita pe site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile și inspiraționale. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, suntem aici pentru a vă ajuta. Ne face plăcere să vă revedem și vă invităm să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid!