Odata, cand oamenii vanau cu mainile goale, iar copiii se jucau cu pietre pictate in namol si papusi facute din nuiele, cea mai frumoasa zeita a cerului coborase intr-un sat supus multor necazuri. Oamenii din acel sat uitasera sa mai iubeasca, sa mai zambeasca, sa se mai bucure de micile placeri ale vietii care pandeau la fiecare colt. Tot ce-a dat mai bun Dumnezeu pe Pamant fusese uitat. Zeita pasea pe pamantul aproape parjolit, iar in urma ei, mii de flori rasareau si sute de pasari cantau. Oamenii erau uluiti, o priveau ca pe o binecuvantare. De odata, un barbat de vreo 50 de ani se aseaza in fata zeitei, tinaind in brate trupul slabit al propiului sau fiu trecut de 18 ani. O ruga in genunchi sa-l insanatoseaca. Induiosata, zeita ii atinge cu podul palmei fruntea, pe care o si saruta dupa aceea, gest ce-l face pe baiat sa se ridice singur pe picioare si sa devina din ce in ce mai frumos si sanatos. Tot nefericitul sat devenise o mare imparatie, toata tristetea nu mai era, disparuse. Ceea ce ramasese era iubirea si derivatele acesteia.
