În această nuvelă întâlnim o antiteză puternică care accentuează trăsăturile morale ale personajelor.
Pe de o parte, avem orgoliul nemăsurat al cuceritorului ce își dorește gloria cu orice preț, considerând că trebuie să cucerească toate cetățile. Pe de altă parte, avem dragostea de țară și de libertate a românilor care își apără pământul cu prețul vieții. Dorința de a impresiona cu faima și titlurile sale princiare nu are niciun efect în fața modestiei și demnității unor simpli apărători fără nume.
Aroganța regelui contrastează cu înțelepciunea și diplomația bătrânului plăieș dornic să mențină pacea. Caracterul impulsiv al trufașului rege scoate în evidență chibzuința și priceperea cu care cei nouăsprezece plăieși rezistă asediului unei întregi armate.
Furia regelui jignit în orgoliul său de îndrăzneala câtorva români îi întunecă gândirea: el își încalcă cuvântul dat, poruncind spânzurarea moldovenilor. În opoziție cu acesta apar liniștea și nepăsarea cu care plăieșii înfruntă moartea cu fruntea sus și cu demnitate. Ei stârnesc admirația adversarilor.
Astfel, trăsăturile morale ale puternicului rege sunt scoase în evidență prin opoziție de virtuțile românilor, eroi anonimi ai povestirii față de care admirația scriitorului se îndreaptă.
