Transformati dialogul din vorbire directa in vorbire indirecta va rog frumos.


— Toţi oamenii cred despre ei înşişi lucruri bune, socot cel puţin că
viaţa pe care au trăit-o merită să fie aşternută de cineva pe hârtie. O mică
slăbiciune omenească, mişcătoare, de altfel. Să nu te superi.
— Nu mă supăr, mă întrerupse el, nerăbdător. Sunt matematician şi
caut să traduc orice fenomen în limba ecuaţiilor şi integralelor mele. Ciudat,
nu? Singurul fenomen pe care nu-l pot integra în nici o formulă e scurta mea
existenţă de până azi. Ştiu, el mă opri cu un gest, îmi lipsesc mulţi factori, dar
nu mă gândesc numai la azi, el arătă la scaunul gol de alături, rezemat cu
spătarul de masă în semn că locul e rezervat, şi zâmbi forţat: Ba chiar să
facem abstracţie de azi! Oricum, nu găsesc ecuaţia.
N-aveam ce să-i spun. Să-i spun că viaţa nu poate fi modelată
matematiceşte? De ce adică să nu poată fi? Sau alte cuvinte fără importanţă,
doar de dragul de a spune ceva?
— Probabil că diferenţa de vârstă dintre noi nu e prea mare, continuă
el. Oamenii din aceeaşi generaţie găsesc mai uşor limbă comună, dacă nu se
nasc bătrâni sau cu grăsime pe creier. Aţi observat, probabil, acest obicei al
unor semeni de-ai noştri.
Urmările. În sfârşit, un cântec prea des repetat. Da, până de curând am
fost învăţător la ţară. Vă miră?
Avea spirit de observaţie. Această ultimă declaraţie mă mira puţin.
Eram convins că am în faţa mea un orăşean tipic.
— Nu trebuie să vă mire! M-am menajat. O, de mine m-am îngrijit
întotdeauna! Nu vă interesează problema intelectualului la ţară?
— N-o cunosc decât în linii mari. Dar există în fond această problemă?
Vroiam să-l înţeleg cumva. Indiferenţa jucată a tonului, acum
înţelegeam că juca puţin, mă jena. Şi el, probabil, înţelegea acest lucru.
— Sunt multe probleme care nu există. Părinţi şi copii, de exemplu, şi
altele. Dar una dintre cele mai arzătoare probleme inexistente la ordinea zilei
este. Cât de frumos sună