Padurea.
Merg linistit prin padurea cu miros de alune, admirând florile care transformau poenita intr-o adevarata oglinda a cerului. Din nebagare de seama am calcat cateva si parerea de rau pe care am trait-o m-a urmarit cateva minute care mi se pareau o vesnicie. Pe langa trunchiurile copacilor cresteau, nestingherite, toparasi si ghiocei. Soarele batea piezis, razele soarelui curgeau lin printre copacii intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri. Padurea era goala, nesimtindu-se picior de om care a trecut p-aici. In zgomotul haotic al padurii, facut de pasarii se intelegeau simfoni intregi. Mereu am vrut sa fiu o pasare, sa zbor in inaltul cerului cu o rapiditate imensa si apoi sa-mi dau drumul si sa cad ca o sageata iar, la o distanta mica de sol sa imi deschid aripile care sa semene cu o pelerina si sa ma inalt iar si iar in Imparatia Norilor.
