Într-o vara torida,ne-am întâlnit la marginea unei poenițe, langa padure. Eram eu impreuna cu o perechie de ochi verzi perfecti.
Soarele ii mangia plielea alba, iar vantul ii arunca usor fire de par peste frunte. Pasarile erau un cor armonios ce se impletea cu cantecul aierii calde de vant ce cadea printre atele verzi ce sunt astenute peste pamantul moale, ca si noi. Soarele arzator ne topea fiecare particica din pilele, lasandu-ne sa cadem pe spate. Isi intoarce privirea spre mine, zambeste. Se ridica si isi scoate chitara din husa neagra, el isi numeste chitara ca fiind ''puiul lui''. Ii iau chitara neanuntat din maini si incep sa cant un cantec scris de mine, pe loc. Nu era reusit, dar el radea de cat de caraghioasa eram. Toate pasarile si-au luat zborul de pe ramurile copacilor, singurele surse de umbra din poenita, la auzul glasului meu, nu-s talentata, recunosc. Ii privesc pentru a zecea oara ochii aceia verzi, atat de luminosi, ce se dilata incet. Imi aplec capul incet, obrajii mei prinzand o culoare rozalie. El scapa un suras cristalin printre buzele sale.
Cerul prinde nuante sangerii, amurgul cuprinzand intreaga natura ce ne inconjoara. Soarele este tras de intuneric sub muntii cu creste acum rosii. Noaptea cade peste poiana si peste mine si el. Ne ridicam de peste iarba acum rece, usor umeda. Ne privim. Isi baga chitara in husa sa, si o arunca lejer peste umar. La ajungere in oras, el o ia spre partea de nord a orasului, iar eu spre sud, un scenariu uzual noua.
