În 1902, Ştefan Luchian era internat în spital. Avea o boala care avansa rapid. Avea dureri cumplite, uriaşe, dar cel mai mult îl durea, spun contemporanii, că nu se mai putea deplasa, fiindcă îi plăcea să se inspire din natură. Doctorii din aceea perioadă nu reuşeau să-i aline suferinţa.
