Discoteca din ghiozdanul meu
Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi trântesc ghiozdanul de piciorul stabil și gros al mesei, să mă așez pe scaun și să mă liniștesc pentru câteva momente. Picasem. Picasem examenul de absolvire și acum nu știam ce să fac. Știam că matematica nu e vreo disciplină la care să mă pricep, dar nu credeam că voi fi incapabil să iau măcar un cinci.
În timp ce eu eram absorbit de problema mea, din ghiozdan se auzi voci contradictorii, apoi răsună o melodie spontană și liniștea dispăru atât de repede cum apăru. Derutat, am discheiat fermoarul, acesta făcându-mi o remarcă despre spațiul personal. De când fermoarele vorbesc? Mi-am strecurat mâna subtil în buzunarul cel mai mare, dar mi-am retras-o rapid, fiindcă ceva tare mă împungise. Se ivi pixul meu pe jumătate folosit, mă aținti cu privirea și strigase să-i las în pace. Să-i las în pace pe cine? M-am apropiat considerabil, nu prea mult, fiindcă nu doream ca fermoarul să-mi prindă nasul și mă uitam fascinat de mini-discoteca rechizitelor mele. Surprinzător, radiera dansa ștergând urmele mele de mâzgăleli de pe caietul de matematică, corectorul juca X și 0 cu creionul, de fapt, mai mult ștergea jocul, iar pixul încerca să o impresioneze pe litera ,,L" din "Limba română", de care se îndrăgostise cu atâta ardoare. Un mini-glob colorat făcea rotații, agățat de un dinte al fermoarului, iar acesta zâmbea transformând ghiozdanul într-un semicerc. Eram convins că testul de matematică mă înnebunise.
