La sfarsit doamna Popescu ajunge la manastirea Tiganesti . Ea arata ca o baranica mica oachesa înalta si uscata ca o sfanta avand o alunita paroasa si mare sus la sparanceana din stanga . Nu scotea nici un cuvant ,nu raspundea la întrebari,era buna si blanda. Doar mintea era zdruncinata din cauza a ceea ce se întamplase în tinerete si ocupatia ei era sa stranga cioburi de strachini de unde le gasea si sa le ascunda în mica ei chilie de la manastire.
În acelasi timp in harababura Bucurestiului gasim dimineata un batran micut care se plimba linistit si resemnat vorbind încetisor si blajin :Vice -versa ..Da ,vice- versa” ca si cand viata i s-ar fi oprit doar la aceste cuvinte. Autorul se opreste aici cu povestirea anuntandu-ne ca nu stie mai departe care a fost soarta celor doi.
