"Eu
stau pe țărm și-sufletul mi-e dus de-acasa."
Imensitatea mării produce o impresie covârșitoare...
Eul profund se rupe, iar, de propriul suflet, și iar rămâne singur și nesigur,
suspendat pe alt țărm, departe de țărmul "de-acasă".
Și separarea nu pare a fi un joc facil, ci, mai degrabă, un act involuntar
al omului efemer, strivit de imensitatea nepăsătoare a acestei supe
ancestrale, în care a răsărit viața, ca o chemare a depărtării numită "mare" .
