♦ De la debutul editorial (Plumb, 1916) pânã la
ultimul volum antum (Stanþe burgheze, 1946) ºi, mai
târziu, în posteritate, G. Bacovia (1881-1957) este
situat între douã momente ale istoriei literare
româneºti, ilustrând, de fapt, „devenirea istoricã a
curentului simbolist” spre formule lirice intermediare
impresioniste ºi expresionist-moderniste. Poet al
începutului de secol, G. Bacovia „este cel mai strãlucit
exponent al simbolismului românesc, aparþinând
poeziei române moderne ca unul dintre marii precursori.”
(Nicolae Manolescu, Scriitori români, Editura ªtiinþificã
ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1978, p. 50)
♦ Romantic printr-o sensibilitate dominatã de
voluptatea autoflagelãrii morale, simbolist prin
afinitãþi declarate cu poezia lui Rollinat, Corbière,
Laforgue sau Baudelaire, expresionist prin adâncirea
existenþialã a nevrozelor ºi în latura „picturalã” a
poemelor din Plumb, Bacovia este, prin sensibilitate
ºi tehnicã, un autentic reprezentant al liricii mo -
derne. „Bacovia – scrie ªt. Aug. Doinaº – este un fel
de Orfeu care ºi-a pierdut ºi lumea ºi pe Euridice, ºi
refuzã sã revinã la suprafaþã din tenebrele infernului:
glasul lui e o tânguire din adâncuri, sfâºierea unui
mare suflet ro mantic în pragul decrepit – încã de pe
acum – al lumii moderne. Simbolurile bacoviene au
o elementaritate de stihie, ele sunt stihiile înseºi –
întunericul, ploaia, zãpada, vântul, investite cu glas
uman. (…) Peisajele sale însângerate sau aurii, noptoase
sau orbitor de albe – sunt de fapt tablouri de
atmosferã, viziuni tensionate de fantastica, ireala distanþã
ce se cascã între sumarele lor elemente constitutive.
Ele mãrturisesc un eu liric exacerbat pânã la
limitã, paroxistic, un suflet în care toate lucrurile vin
sã plângã ca la un râu al Vavilonului.”
(ªtefan Augustin Doinaº, Poezie ºi modã poeticã,
Editura Minerva, Bucureºti, 1972, p. 92)
