Vreau putin ajutor: Cine il poate caracteriza pe Neculai Isac din secrenta:

Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei,
scânteind geamurile zăbrelite. Lăutarii se
sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii;
Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul
vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din
ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului
la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar
scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici
comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu-şi începu
povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul
Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit
în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul
încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute,
luneca spre noi.
Înspre munţi erau pâcle neclintite;
Moldova curgea lin în soarele auriu într-o
şingurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi
câmpurile erau goale şi drumurile pustii în
patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea
spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi
cum ajunse drept la han, coti, căci aici îi erau
sorţii să se oprească. îşi scoase pălăria de pâslă
neagră şi ne pofti la toţi bună-ziua şi noroc bun.
Era om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea
drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu
turetci nalte ş-un ilic de postav tivit cu nasturi
rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa-ntr-un
lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea
torbă de piele galbănă la şold şi pistoale la
coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi
barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene
întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie,
deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva
trist şi straniu.
Cum coborî de pe cal, zâmbind cu
prietinie şi privindu-ne cu ochiu-i limpede şi
albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se şi
repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând
cu voce mare:
— Oare mă-nşel? Nu eşti dumneata prietinul
meu Neculai Isac, căpitan de mazâli?
Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu,
rotund şi aţintit.
— Da, răspunse el cu voce moale şi blândă; eu
sunt Isac. Acuma te cunosc şi eu. Dumneata
eşti comisul Ioniţă, de la Drăgăneşti.
Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni
îmbrăţişându-se. Şi tovarăşii ceilalţi erau
mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei se
înduioşară.

MULTUMESC