Într-o dimineaţă de primăvară, autorul îl întâlni pe Niculăieş. Era un copilaş de vreo opt ani, palid şi mărunţel, îmbrăcat sărăcăcios. Privea trist şi vorbea cu glas moale, ca un om năcăjit.Băiatul mâna spre crâng vreo şase oi. Era supărat că le tot muriseră oile şi rămăseseră numaiacelea. Şi una dintre cele şase era pe ducă, fiindcă o lovise o căruţă. Era tocmai mioara pe carei-o lăsase mamă-sa înainte de a muri.Mama lui Niculăieş murise în postul Crăciunului. Acum nu mai avea cine să îl îngrijească, să-i spună o vorbă bună. Oftând, băiatul povesti că mama avusese arşiţă, febră mare. Fiind celmai mic dintre copii, rămăsese pe lângă ea ca să-i dea apă când îi era sete. Îi spunea să fiecuminte după ce va muri ea, să îl asculte pe tată-său.Tatăl lui Niculăieş ştiuse şi el că femeia va muri şi era mereu supărat şi tot trântea şi izbea.Acum uitase de moartea ei, era furios că îi mureau oile, blestema şi înjura şi îl băteacâteodată pe mezin, deşi acesta nu avea nici o vină.Ajunseră în dumbravă, la malul Siretului şi oile începură să pască iarba măruntă. Înfloriserăalunii şi cornii, toporaşii apăruseră printre frunzele uscate, păsărelele cântau prin mesteceni.Apărură şi alte păsări, cocostârci care umblau printr-un smârc pe malul celălalt, un cârd deraţe în zbor, doi pescăruşi albi.Autorul îl lăsă pe Niculăieş al lui Onişor singur şi porni să se plimbe pe malul apei. Îşiamintea de mama băiatului, Irina lui Avram, cu care fusese coleg de şcoală. Fusese o fatăfrumoasă şi foarte cuminte, cu un suflet bun şi minte bogată, pe care le lăsase copilului ce îisemăna la ochi.Mormântul Irinei nu avea nici un semn şi nici o floare. Bărbatu-său, Dumitru Onişor, un omursuz şi cam cărpănos, nu se mai gândea decât la holda de mâine.Povestitorul se opri şi se uită în urma lui. Copilul era sub mesteceni, cu oile în jurul lui. Şi-lînchipui vorbind cu mioara cea bolnavă. O întreba dacă tot o mai doare, şi îi spunea să numoară, că numai ea i-a rămas de la mama lui. Un piţigoi venea şi cânta în copacul sub careera Niculăieş. Omul năcăjit ofta şi îl invidia că e bucuros şi fără griji.Mai târziu autorul se întoarse. Băiatul se înseninase, căci mioara lui era mai bine, seînviorase. Îl privi zâmbind pe scriitor şi acesta fu izbit de asemănarea ochilor şi zâmbetuluisău cu ochii şi zâmbetul fermecător al mamei sale
