Părea tânăr, părea la fel de tânăr mereu...
Și mama mea l-a avut profesor, iar el era la fel de tânăr.
Deși multe fire de păr acum îi erau albe, nimic nu părea că
s-ar mai fi schimbat. Zâmbea discret, îngăduitor, râdea uneori frenetic,
juca și se juca tot timpul, în rolul său, adăugând, cu fiecare lecție, câte
o sămânță de lumină în sufletele noastre de copii.
El este Profesorul, omul care m-a învățat să gândesc și,
mai presus de toate, omul care m-a învățat să mă bucur
pentru că gândesc !
Și din vreme, netulburat, Profesorul va rămâne o imagine vie,
peste farmecul lin, delicat, al Școlii..., deasupra, mereu și mereu deasupra
miracolului subtil al cunoașterii.
