Pădurea
Era o zi liniştită de vară. Eram în inima muntelui, în pădurile lui sacre. Copacii dansau încet în ritmul vântului rece, brazii împrăştiau mirosul lor superb de răşină. Pe măsură ce înaintam, copacii erau tot mai deşi şi mai apropiați, aproape încolăciți unii de alții. Cerul albastru azuriu, plin de norişori pufoşi ca vata de zahăr, abia se mai zărea de coroanele copacilor verzi şi înalți. M-am aşezat pe o porțiune de iarbă netunsă, lungă şi gâdilicioasă, în locul în care cerul roz al apusului se putea vedea. Soarele cobora leneş în jos, pregătindu-se să se culce şi lăsând dâre de foc pe cer, în urma drumului său în țara viselor. Păsările pădurii se uitau şi ele cu mine, zburând şi dansând pe tot cerul, în timp ce cântau balade soarelui adormit. Greierii au început să facă un concert nocturn extraordinar, în cinstea lunii argintii care se înălța măreață pe cer, împreună cu stelele ei mici ca niştr beculețe mici pe cerul nopții. Deşi era noapte, verdele brazilor şi al copacilor încă strălucea, copacii şi iarba încă dansau pe ritmul cântecului greierilor. M-am întors la cabana mea. I-am aruncat o ultimă privire lunii, care îmi lumina drumul spre cabană, şi m-am aruncat într-un somn adânc, urmând să mă trezesc deodată cu soarele.
