La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole; în celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.
Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.
Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).
La oraş, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate. Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserică, vizitele în familie – se adăugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. În Transilvania era destul de răspândit turismul montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi constituiseră mai multe organizaţii cu acest profil.
Existau şi români pasionaţi de vânătoare şi pescuit; între aceştia, scriitorul Mihail Sadoveanu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin C. Giurescu, regele Carol al II-lea. Suveranul şi-a notat, cu multe detalii) succesele obţinute la vânătoare; el îşi avertiza cititorii: „Mulţi poate vor critica această pasiune a mea pentru vânătoare.
