Pe cărările lungi, nesfârșite, ale soarelui, adie un vânt potolit.
Ochii norilor alburii, de acolo de sus, coboară alene peste mătasea ierburilor,
ce-acoperă diafan pajiștile odihnitoare.
În pădurea umbroasă, la umbra copacilor bătrâni, se ivesc, tremurătoare,
multe și proaspete felurite ciuperci. Florile, neprețuitele flori, ne întâmpină la
tot pasul, fărâmițând tăcutul lor parfumul lor... în taină și-n singurătate.
E vară!
Văzduhul, încremenit deasupra lumii, respiră mireasma grâului copt.
Curând, la capătul roșu-adânc al amurgului, florile de câmp își vor culca
visele în căpițe de fân, iar peste toată seara va fi să se înalțe, suveran,
cântecul miilor de greieri.
