Dor de casă
Soarele inundă pământul. Oamenii sunt în mirişte. Miroase a muncă. Cât vezi cu ochii braţele cuprind spicele şi le retează dintr-o mişcare sigură.
Pe dinaintea unui flăcău trece prea-ncet un pas firav de prepeliţă. Prea iute flăcăul îl ridică şi cei doi se privesc: o pereche de ochi mici şi uimiţi studiază alţi ochi, ce nu, nu-s ai mamei.
Inima mică a puiului de prepeliţă ticăie. Inima mare a flăcului cumpăneşte şi pleacă împreună spre casă.
Seara coboară şi puiul de prepeliţă e departe de al său cuib.
Inima mică şi speriată are fraţi noi, sunt prea galbeni şi prea pufoşi, dar la fel de ascultători precum cei de-acasă.
Zilele trec şi puiul de prepeliţă creşte frumos în ograda flăcăului, dar lui, lui i-e dor de aripa mamei sale. I-e dor de glasul ei, i-e dor de ochii ce-l povăţuiau ... i-e dor.
Şi nopţile cresc şi dorul lui se-nteţeşte ... toamna aruncă culori şi boabe de speranţă ... în zbor trece un cârd de prepeliţe ce vin să-l ducă acasă.
