în fragmentul dat, autorul ilustrează un straniu sentiment de resemnare și adâncire într-un calm dezamăgitor. Iubita pe care o ținuse alături prin zbucium sufletesc ("tragediile de odinioară, din fiecare seară"), îi scapă acum personajului-narator printre degete cu voia amandorura ("pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse"). Dezamăgit chiar și de eșecul care nici macar nu de ridică la nivelul iubirii pe care o distruge, personajul-narator simte nevoia să învinovățească lumea înconjurătoare ("poate că din cauza lumii care ne împiedică").
