Cheia ...
Sub piatra roşcată
si bine lăcuită din faţa intrării se află o cheie ştiută
doar de cei ai casei. De fiecare dată când inima le este încărcată se duc la piatra roşcată şi bine lăcuită din faţa intrării şi, apăsaţi, înalţă cheia …
intră şi se odihnesc: se odihnesc de lume, de vorbe, de tot amalgamul strâns,
prea străns într-o inimă şi-ntr-un pas de viaţă.
Se aşază fiecare unde se simte bine … fie pe şezlongul drag, fie pe covorul curat sau pe patul îmbrăcat în aromă de busuioc ce se simte de la icoană.
Şi, dinaintea ochilor, în prospeţimea şi-n odihna odăii, uşor, apar imagini trecute, curate … paşi senini de copil, paşi fericţi de copilă când minunea era joaca şi joaca era cuvânt şi ... dragoste era ...
Şi seninul coboară-n inimă, şi seninul lasă pas uşor de viaţă. Şi-n odihna unei odăi ştiută doar de cei ai casei … uşa se deschide şi fiecare trece pragul spre altă viaţă, lăsând cheia sub piatra roşcată şi bine lăcuită din faţa intrării.