Deși era vară, oamenii se pregăteau pentru zilele aspre ale iernii.
Astfel că, într-o săptămână, iarba de pe toate luncile a fost cosită și
uscată, pentru a clădi, mai apoi, căpițele mici și clăile mari de fân.
Toți oamenii tineri erau la muncă pe lunci, numai bătrânii așteptau
acasă, unde aveau grijă de copiii mărunți și de animalele gospodăriei.
Mamele tinere veniseră la câmp și cu pruncii lor neînțărcați, pentru
a-i hrăni, atunci când aceștia vor da semne că i-a răzbit foamea.
Fânul trebuia întors și vânturat, cu furcile și cu greblele, pentru a-l
pătrunde căldura soarelui și a se usca repede.
Chiar și copiii mai mărișori lucrau, așa cum se pricepeau ei, în rând cu cei
mari. Uneori lunca fremăta de cântecul tinerelor fete, iar munca părea
mai ușoară !
Spre seară, lucrul e gata, oamenii se întorc acasă, numai lunca rămâne
liniștită, cuprinsă de vraja tăcerii, până când greierii, cu miile și miile, întind
statornicul cri-cri cristalin peste aroma fânului nou.
