În ultimele două strofe, poetul scoate în evidenţă tristeţea înterioară apăsându-i inima. Sugerează atmosfera mohorâtă de afară, egalându-se cu cea interioară. Prin metafora "spintecă inima-n două" arată faptul că durerea lui este oarecum nemărginită, oferindu-i astfel o povară greu de dus.
Eul liric evidenţiază şi iubirea ca temă "fiinţa mea şi simţirea/sufăr şi plâng amândouă" astfel încât natura este un loc în care sufletul îşi varsă suferinţa în această poezie.
