"Viata mea se iluminează
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp"
Nichita Stănescu
Am să încerc să "povestesc"...aşa cum am înțeles eu mesajul transmis de Nichita.
În prezența "reginei", întruchipată de marea plămadită din țarm "negru" şi "sare", cu apa strălucindă sub razele soarelui, viața îi pare o bucurie, viața prinde contur: "Viața mi se luminează".
Lănga "regina lui", visurile,"fantome ale verii în declin", se derulează şi par a deveni salvări, speranțe care pot ancora în viitor: "corăbii ale sufletului meu".
În prezența mării, în toate etapele vremii, la amiază, când marea capată nuanțe de verde, la amug.."cenuşiu", contopirea/unirea este perfectă, urmând aceeaşi direcție: "şi curg".
Invocația din final, "Mai lasa-mă (..), reprezintă probabil dorința de a ramăne "aproape" veşnic în preajma mării.
Sper că "rezumatul" a fost.."cât mai scurt":)))
