Si astfel se facu ca intr-o buna zi, se ivi o barcuta legananduse domol pe apele albastre.
Batranului nostru nu-i venea sa creada ce vazu, gandindu-se ca Dumnezeul lui ii trimite un mare dar. In acea barca era un caine mic si schilodit. Nu era tocmai ce-si imaginase. Nu-i pasa prea tare, crezand ca nu va supravietui, asa ca il lasa in plata Domnului, pe nisipul auriu. Dupa cateva ore bune, cainele ajunsese la apa marii ( sau oceanului idk). Band din aceasta se transforma pe loc intr-un caine cum batranul nostru nu mai vazuse: Cu ochi de safir, cu blana aurie si cu dinti din fildes.
-Eu voi fi tovarasul tau, ajutorul tau dar nu sluga ta. De indata ce ma vei supara voi pleca si vei ramane iar singur.
- Pe toate zarile! Un caine vorbitor! O adevarata minune!
-Sunt trimis de oameni sa-ti indulcesc batranetea. Dar, dupa cum ai vazut, au fost atat de darnici incat au trimis un biet caine piele si os.
Batranul nu mai contenea din a se mira, si ramasese cu gura deschisa. De atunci si pana in ultimul sau ceas, cainele ii fusese ca un frate, un frate constiincios, care mereu ii amintea.... ca farul trebuie pornit.
