De-a lungul unor străzi pustii ploaia cădea pieziș, alungînd trecătorii luați prin
surprindere. Mașinile treceau în viteză, fîșîind prin bălțile formate cu repeziciune. Orașul părea
pustiu, s-a auzit un geam trîntit cu putere, apoi o voce a strigat: „Te-am rugat de atîtea ori să
nu…” și fereastra s-a închis la loc.
Tania s-a întors spre Dan. El privea înainte de parcă ar fi așteptat sa iasă cineva în
întîmpinare.
- Ce frumos plouă… Niciodată nu m-am simțit mai liberă ca azi… Ploaia asta mi-a dat un
sentiment de eliberare… Dane, de ce sînt oamenii atît de urîți cîteodată?... Nu pot
înțelege… Sau chiar dacă aș înțelege nu pot să accept… Poate că noi suntem prea
tineri…
Și-a dat părul pe spate și și-a șters fața cu palma.
Dan o ținea de mînă de parcă îi era frică să n-o scape. Încerca să-i spună ceva, nu-și găsea
cuvintele.
- Drumul spre libertatea fiecăruia trece prin cultură… Ceva în genul acesta a zis un dirijor
contemporan… Fără ea sîntem mai urîți… Ne lipsește o dimensiune… Noi suntem tineri și cei
din jur ne privesc de parcă am fi infirmi… Fă așa, fă altfel, nu e bine… Ce, parcă tu nu știi cum
e… Nu se gîndesc că avem și noi universul nostru… Gîndurile noastre… Îți dai seama ce mă
așteaptă acasă? Nici nu-mi vine să mă duc…
Spre deosebire de Tania, căreia îi plăcea să se plimbe, Dan făcea parte dintre acei ce-i
apucă nevoia de hoinăreală doar cînd au ceva pe inimă. „Sufletul e ceva inexistent, un balon de
săpun… Poți să spui că te apasă ceva fără să fii în stare să precizezi un loc anume… Acolo este
sufletul…”.
Pierduse un examen important. Se pregătise cu conștiinciozitate și nu putea înțelege ce sa
întîmplat. Viața îi oferea primul eșec. Era în fața unui teren necunoscut. Nu știa exact despre ce
e vorba și nici nu putea aprecia consecințele. Trăia de trei ori sub semnul lui „Ce va fi…”, al lui
„Poate…” și „Dacă…”.
Nu-i era teamă de viitor, dar eșecul îl descumpănise. De ce tocmai eu?
O chemase pe Tania în oraș să se plimbe prin ploaie. Părinții lui încă nu cunoșteau
rezultatul examenului. „Să dai telefon imediat…” rămăsese un îndemn inert. Urmau să intre în
posesia veștii nu prea veselului deznodămînt mult mai tîrziu, dacă nu aflaseră deja, urmau să fie
furioși, să strige, să-l admonesteze, să explice, „Știam eu că așa o să se întîmple…”, să se vaiete,
„Și acum ce-o să faci?...”.


Rezuma textul in limita de 130-140 de cuvinte