Răspuns :
Întrebare retorică: am intuit dintotdeauna răspunsul pozitiv, iar, de zece ani încoace, de cînd un cunoscut critic i-a pus culegerii sale de ,teme" titlul peremptoriu Cărţile au suflet, răspunsul pozitiv posedă un argument palpabil.
De acord, ele au suflet, dar în ce raport se află respectivul suflet cu sufletul autorului lor? Atingem cu asta problema eternă şi spinoasă a semnificaţiei (auto)biografice ultime prezente într-un text, de obicei literar. întrucît discuţiile pe temă durează de cîteva secole bune fără speranţa formulării unei concluzii tranşante, ar fi poate mai interesant să căutăm răspunsul în opere non-literare, dar a căror redactare să fi implicat evidente însuşiri stilistice. Şi care scriere întruneşte mai vizibil decît scrierea filozofică statutul literarităţii implicate, statutul non-literaturii gîndite în spaţiu literar?
Dacă alegem cu tot dinadinsul opere în paginile cărora autorul s-a auto-dezvăluit complet, demascîndu-se fără reticenţe şi pînă la ultima fibră, atunci exemplele nu sînt foarte numeroase. Să ne oprim la cărticica pe care Ludwig Wittgenstein o publica în 1921 cu titlu insipid şi academic, dar care avea să devină celebră sub numele variantei engleze, adică Tractatus Logico-Philosophicus. Şi apoi să ne oprim la o altă cărticică, apărută un sfert de secol mai tîrziu şi purtînd titlul provocator Precis de décomposition, cărticică prin care E. M. Cioran îşi făcea intrarea în lumea literelor franceze.
Originalitatea teoretică stupefiantă, limbajul criptic şi vastitatea cunoştinţelor de logică şi de matematică obligatorii pentru a pricepe textul făceau de la început din...Tractatus... o scriere destinată unui public redus la cîteva zeci de persoane: şi totuşi Wittgenstein dorise să se adreseze lumii întregi! Prin violenţa mesajului şi prin contrazicerea tuturor normelor etice curente. Cioran dorise ca opera să-i fie citită de milioane de oameni şi ea să schimbe viaţa tuturor la cinci ani de la apariţie, din carte se vînduseră mai puţin de 200 de exemplare, iar editorul (apropiat totuşi filozofului) îi mărturisea lui Cioran că niciodată nu făcuse o afacere mai proastă ca editarea lui Précis de décomposition. Că atât Wittgenstein, cît şi Cioran, se transpun integral în cele două cărţi - nu încape îndoială că ,sufletul" autorilor a trecut complet în paginile tipărite - o putem constata astăzi cu mai multe argumente decît în momentul apariţiei cărţilor. Ce s-a întîmplat însă cu autorii după epuizarea acestor confesiuni totale?
în anii următori apariţiei lui Tractatus..., filozoful austriac intră într-o criză depresivă adîncă: de acum încolo, toată viaţa lui nu va mai fi decît lunga încercare de a-şi depăşi criza. Précis de décomposition nu numai că a înşelat crunt aşteptările autorului, dar a consacrat în plus statutul unui Cioran-filozof suspect, propovăduitor al unei sinucideri pe care nu va îndrăzni niciodată s-o practice. ,Sufletele" lui Wittgenstein şi Cioran, sintetizate într-o sută de pagini de supraumană densitate, s-au pulverizat aparent în neant, fără a atrage atenţia nimănui. Prin urmare - eşec pe toată linia...
Numai că ,sufletul cărţilor" este, probabil, complet diferit de cel al autorilor lor şi infinit mai rezistent. Se vede că el participă la un soi de suflet universal, la care biata fiinţă umană, limitată în timp, nu are decît acces redus. Fără succes imediat, spectaculos şi recunoscut, cele două cărţi de filozofie scrise de cei doi mari stilişti ai secolului XX şi-au început, lent, opera de pătrundere în conştiinţa publică: au săpat metodic şi adînc. Peste doar două decenii de la apariţie, acelaşi Tractatus... ajungea referinţă filozofică obligatorie pentru oricare gînditor serios, iar Précis de décomposition, cărticica de scandal, îşi începea o carieră triumfală: dacă din prima ediţie se vînduseră, cu chiu cu vai, 200 de exemplare, ediţiile de peste douăzeci de ani încep să se succeadă în ritm aiuritor. Ajunsă în colecţia ,Livre de poche" de la Gallimard, cartea lui Cioran se va vinde în sute de mii de exemplare şi va fi tradusă, am spune furibund, în toate limbile de mare circulaţie. Putem jura că sufletul cărţilor, detaşat complet de sufletul autorilor, îşi desfăşura viaţa sa proprie, indiferentă la timp şi spaţiu, o viaţă ale cărei dimensiuni nu le mai poate prevedea nimeni.
Şi iată cum, la întrebarea modestă (,Au, oare, cărţile suflet?"), răspunsul apare terifiant: neajutoratele cărţi de la început, fiinţe fragile abia ieşite de sub teascuri, cărora voiam să le oferim de milă puţin suflet se dovedesc uneori vietăţi independente, înzestrate cu forţă monstruoasă, capabile să arunce în uitare pînă şi numele autorilor lor.
De acord, ele au suflet, dar în ce raport se află respectivul suflet cu sufletul autorului lor? Atingem cu asta problema eternă şi spinoasă a semnificaţiei (auto)biografice ultime prezente într-un text, de obicei literar. întrucît discuţiile pe temă durează de cîteva secole bune fără speranţa formulării unei concluzii tranşante, ar fi poate mai interesant să căutăm răspunsul în opere non-literare, dar a căror redactare să fi implicat evidente însuşiri stilistice. Şi care scriere întruneşte mai vizibil decît scrierea filozofică statutul literarităţii implicate, statutul non-literaturii gîndite în spaţiu literar?
Dacă alegem cu tot dinadinsul opere în paginile cărora autorul s-a auto-dezvăluit complet, demascîndu-se fără reticenţe şi pînă la ultima fibră, atunci exemplele nu sînt foarte numeroase. Să ne oprim la cărticica pe care Ludwig Wittgenstein o publica în 1921 cu titlu insipid şi academic, dar care avea să devină celebră sub numele variantei engleze, adică Tractatus Logico-Philosophicus. Şi apoi să ne oprim la o altă cărticică, apărută un sfert de secol mai tîrziu şi purtînd titlul provocator Precis de décomposition, cărticică prin care E. M. Cioran îşi făcea intrarea în lumea literelor franceze.
Originalitatea teoretică stupefiantă, limbajul criptic şi vastitatea cunoştinţelor de logică şi de matematică obligatorii pentru a pricepe textul făceau de la început din...Tractatus... o scriere destinată unui public redus la cîteva zeci de persoane: şi totuşi Wittgenstein dorise să se adreseze lumii întregi! Prin violenţa mesajului şi prin contrazicerea tuturor normelor etice curente. Cioran dorise ca opera să-i fie citită de milioane de oameni şi ea să schimbe viaţa tuturor la cinci ani de la apariţie, din carte se vînduseră mai puţin de 200 de exemplare, iar editorul (apropiat totuşi filozofului) îi mărturisea lui Cioran că niciodată nu făcuse o afacere mai proastă ca editarea lui Précis de décomposition. Că atât Wittgenstein, cît şi Cioran, se transpun integral în cele două cărţi - nu încape îndoială că ,sufletul" autorilor a trecut complet în paginile tipărite - o putem constata astăzi cu mai multe argumente decît în momentul apariţiei cărţilor. Ce s-a întîmplat însă cu autorii după epuizarea acestor confesiuni totale?
în anii următori apariţiei lui Tractatus..., filozoful austriac intră într-o criză depresivă adîncă: de acum încolo, toată viaţa lui nu va mai fi decît lunga încercare de a-şi depăşi criza. Précis de décomposition nu numai că a înşelat crunt aşteptările autorului, dar a consacrat în plus statutul unui Cioran-filozof suspect, propovăduitor al unei sinucideri pe care nu va îndrăzni niciodată s-o practice. ,Sufletele" lui Wittgenstein şi Cioran, sintetizate într-o sută de pagini de supraumană densitate, s-au pulverizat aparent în neant, fără a atrage atenţia nimănui. Prin urmare - eşec pe toată linia...
Numai că ,sufletul cărţilor" este, probabil, complet diferit de cel al autorilor lor şi infinit mai rezistent. Se vede că el participă la un soi de suflet universal, la care biata fiinţă umană, limitată în timp, nu are decît acces redus. Fără succes imediat, spectaculos şi recunoscut, cele două cărţi de filozofie scrise de cei doi mari stilişti ai secolului XX şi-au început, lent, opera de pătrundere în conştiinţa publică: au săpat metodic şi adînc. Peste doar două decenii de la apariţie, acelaşi Tractatus... ajungea referinţă filozofică obligatorie pentru oricare gînditor serios, iar Précis de décomposition, cărticica de scandal, îşi începea o carieră triumfală: dacă din prima ediţie se vînduseră, cu chiu cu vai, 200 de exemplare, ediţiile de peste douăzeci de ani încep să se succeadă în ritm aiuritor. Ajunsă în colecţia ,Livre de poche" de la Gallimard, cartea lui Cioran se va vinde în sute de mii de exemplare şi va fi tradusă, am spune furibund, în toate limbile de mare circulaţie. Putem jura că sufletul cărţilor, detaşat complet de sufletul autorilor, îşi desfăşura viaţa sa proprie, indiferentă la timp şi spaţiu, o viaţă ale cărei dimensiuni nu le mai poate prevedea nimeni.
Şi iată cum, la întrebarea modestă (,Au, oare, cărţile suflet?"), răspunsul apare terifiant: neajutoratele cărţi de la început, fiinţe fragile abia ieşite de sub teascuri, cărora voiam să le oferim de milă puţin suflet se dovedesc uneori vietăţi independente, înzestrate cu forţă monstruoasă, capabile să arunce în uitare pînă şi numele autorilor lor.
Vă mulțumim pentru vizita pe site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile și inspiraționale. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, suntem aici pentru a vă ajuta. Ne face plăcere să vă revedem și vă invităm să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid!