E și mai jos, și e și mai aproape..., e asfințitul unei zile de toamnă.
Soarele se desparte de miile de frunze, galbene, care cad, ca niște aripi
obosite, peste șoaptele pierdute... ale luminii.
Răzlețe picături de ploaie flutură ritm de numere nescrise, urmăritoare
margini, de dincolo de vis..., de dincolo de soare.
Prăbușit în oceanul culorilor calde, văzduhul se-aprinde, amăgit de fum
și de tristețe.
Doar sufletul, atins de miracol, visează un singur refren:
"Niciodată toamna nu fu mai frumoasă..."
