COROANA! Vă rog ajutați-mă !
Demonstreaza ca textul Povestea furnicii de Ion Druta este o inventie, o plasmuire.

De abia când au început să cadă primii stropi de ploaie, furnica s-a oprit locului lângă o coajă de răsărita. Era coaja de care avea nevoie şi pentru care alergase patru zile, făcând atâta amar de drum. Furnica a ocolit-o de câteva ori, apoi s-a suit în covăţica ei, cercetând-o ca nu cumva să fie crăpată. Era tărcăticâ, întreagă, curată— o coajă bună, cu alte cuvinte. Şi-a aruncat-o în spate şi a pornit drumul înapoi.
În sfârşit, aduce şi ea ceva la furnicar. Au să se adune toate furnicile şi au s-o laude — au s-o laude pentru că a găsit-o, pentru că a adus-o... Pe urmă au să şi-o aşeze — ştiu ele unde trebuie aşezată o minune de coajă ca asta...
Ploaia se îndesea — din vreme în vreme nimerea câte un strop în coaja de răsărită, de-i frângea furnicii tot trupul şi-i vâra picioruşele pe jumătate în pământ. Apoi stropii se tot îndeseau, mânându-o la fuguţa, şi ea alerga întruna, căci mai avea mult până la furnicar — avea de mers toată noaptea, şi bine ar fi fost de-ar fi putut ajunge a doua zi pe la zori.
Acum pe sub fiecare bulgăraş se zărea câte o fârâ miturâ de pământ uscat— arată-mi o furnică pe lume care în locul ei nu s-ar fi vârât sub un bulgăr să aştepte până a trece ploaia... Ea însă nu putea face lucrul acesta —după trei zile de alergătură, a găsit o coajă şi trebuia s-o aducă repede.
Trecând pe lângă furnicarul care îşi cărase din vreme grăunţele înăuntru, a zărit câteva găurele lăsate neastupate pentru cei care mai întârziaseră pe undeva. Poate s-ar fi găsit şi pentru dânsa vreun locuşor, dar îi era oarecum să intre — cum să te vâri tu udă, cu coaja în spate, la nişte furnici necunoscute?...
Ploaia răzmuiase coaja de răsărită, că nu era nici un chip s-o ţii în lăbuţe — aluneca la fiecare pas. Şi nu era mare greutate s-o ridici iar de jos, numai că, ridicând-o, se lipea de coajă câte-o fărâmă de pământ şi se făcea grea, de parcă ducea o fasole în spate. Avea însă mare nevoie de dânsa — o căutase patru zile, şi furnica o ducea cuminte, abia mai zărind drumul de oboseală.