E iarăşi toamnă… A câta oară imi reptet „e toamnă”. Copacii, florile , aerul emană o tristeţe copleşitoare. Frunzele se desprind una câte una de pe ramuri şi balansează in aer de parcă ar fi nişte fluturaşi care mai incearcă o singură dată să mai trăiască clipa fericită a scurtei lor vieţi pe pământ.
Mai privesc o dată in jur şi un rece fior imi trece prin tot corpul. Câmpiile care erau verzi şi vesele, acum sunt triste, veştezite. Pădurea care era dominată de veselie prin cântecele vestiţilor ei cântăreţi şi prin covorul multicolor ce te facea sa te intorci in copilărie acum este adormită. Nu se mai vede zâmbetul iubit al soarelui, deoarece acum norii de argint par a fi stăpâni pe lume. Ei dirijează ploile care devin din ce in ce mai abundente şi sufletele noastre care devin tot mai triste şi mai sigure. Iar vântul işi arată puterea lui răspândind fiori şi adunându-i pe toţi in casă la gura sobei.
