Răspuns :
În Țara Ghețurilor
M-am trezit o dată cu răsăritul soarelui. Mi-am aruncat blănurile pe mine și mi-am făcut curaj să ies din casă.
Frigul îmi îngheață oasele și sângele în vene. M-am îndreptat spre micul meu hambar și am deschis cu putere ușa de lemn acoperită de gheață. Am pășit încă ușor adormit pe podeaua scârțâitoare din lemn vechi. Am bâjbâit cu mâna stângă pe unul din rafturi, până când am dat de lampa cu gaz. Am scos o cutie de chibrituri din buzunar și am aprins lampa. Am înaintat cu lampa în mână până în capătul hambarului. Numaidecât, zece capete imblănite se ridicară. Ochii de un albastru înghețat ai câinilor mă priviră jucăuși.
M-am așezat într-un genunchi și mi-am chemat cu drag câinii la mine. Acești veniră nerăbdători, fluturându-și cozile stufoase și lătrând fericiți. I-am cuprins pe toți zece cu brațele simultan cu am putut mai bine, în timp ce ei se înghesuiau în căldură oferită de mâinile mele. Am zâmbit cu gura până la urechi.
M-am ridicat. Am luat sacul de mâncare de pe unul din rafturi și am turnat din el pe podeaua hambarilui. Frumoșii câini se înghesuiră unii într-alții, mârâind din când în când, fiecare dorindu-și să apuce cât mai mult hrană.
În timp ce ei mâncau, am scos sania din hambar. Mi-am așteptat tovărașii îmblăniți să mi se alăture, apoi i-am înhămat la sanie. Am închis ușa hambarului și am pornit prin infinitul înghețat.
Călătoria până în oraș nu dură mai mult de două ore. Din fericire, vântul se mai liniștitise și ninsoare încetase în sfârșit după cinci zile.
Odată ajuns în oraș, am oprit sania la intrarea în târg. Nu avea rost să chinui săracii câini prin mulțimea de oameni înfrigurați. M-am apropiat de taraba bunului meu amic, James, un american veritabil care se mutase pe tărâmurile astea înghețate. Sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu se întorsese în țara lui.
-- Cu ce ocazie prin târg? mă întâmpină James cu accentul lui american și zâmbetul tipic.
-- Nu mai am chibrituri și hrană pentru câini, i-am răspuns sec amicului meu.
James îmi întinse un pachet de plastic în care erau înghesuite zece cutii de chibrituri și un sac de cincisprezece kilograme de hrană pentru câini.
-- Cât mă costă?
-- E din partea casei, îmi răspunse americanul, zâmbind.
Am strâmbat din nas. În mod normal m-ar fi costat pe puțin șapte arginți doar sacul de mâncare, dar am zis să nu comentez. Am luat marfa și am plecat înapoi la sanie. Am aruncat sacul de mâncare în sanie și mi-am băgat chibiriturile în buzunar. I-am făcut pentru ultima dată cu mâna lui James și am pornit sania, rugându-mă în gând să ajung acasă până la apus.
M-am trezit o dată cu răsăritul soarelui. Mi-am aruncat blănurile pe mine și mi-am făcut curaj să ies din casă.
Frigul îmi îngheață oasele și sângele în vene. M-am îndreptat spre micul meu hambar și am deschis cu putere ușa de lemn acoperită de gheață. Am pășit încă ușor adormit pe podeaua scârțâitoare din lemn vechi. Am bâjbâit cu mâna stângă pe unul din rafturi, până când am dat de lampa cu gaz. Am scos o cutie de chibrituri din buzunar și am aprins lampa. Am înaintat cu lampa în mână până în capătul hambarului. Numaidecât, zece capete imblănite se ridicară. Ochii de un albastru înghețat ai câinilor mă priviră jucăuși.
M-am așezat într-un genunchi și mi-am chemat cu drag câinii la mine. Acești veniră nerăbdători, fluturându-și cozile stufoase și lătrând fericiți. I-am cuprins pe toți zece cu brațele simultan cu am putut mai bine, în timp ce ei se înghesuiau în căldură oferită de mâinile mele. Am zâmbit cu gura până la urechi.
M-am ridicat. Am luat sacul de mâncare de pe unul din rafturi și am turnat din el pe podeaua hambarilui. Frumoșii câini se înghesuiră unii într-alții, mârâind din când în când, fiecare dorindu-și să apuce cât mai mult hrană.
În timp ce ei mâncau, am scos sania din hambar. Mi-am așteptat tovărașii îmblăniți să mi se alăture, apoi i-am înhămat la sanie. Am închis ușa hambarului și am pornit prin infinitul înghețat.
Călătoria până în oraș nu dură mai mult de două ore. Din fericire, vântul se mai liniștitise și ninsoare încetase în sfârșit după cinci zile.
Odată ajuns în oraș, am oprit sania la intrarea în târg. Nu avea rost să chinui săracii câini prin mulțimea de oameni înfrigurați. M-am apropiat de taraba bunului meu amic, James, un american veritabil care se mutase pe tărâmurile astea înghețate. Sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu se întorsese în țara lui.
-- Cu ce ocazie prin târg? mă întâmpină James cu accentul lui american și zâmbetul tipic.
-- Nu mai am chibrituri și hrană pentru câini, i-am răspuns sec amicului meu.
James îmi întinse un pachet de plastic în care erau înghesuite zece cutii de chibrituri și un sac de cincisprezece kilograme de hrană pentru câini.
-- Cât mă costă?
-- E din partea casei, îmi răspunse americanul, zâmbind.
Am strâmbat din nas. În mod normal m-ar fi costat pe puțin șapte arginți doar sacul de mâncare, dar am zis să nu comentez. Am luat marfa și am plecat înapoi la sanie. Am aruncat sacul de mâncare în sanie și mi-am băgat chibiriturile în buzunar. I-am făcut pentru ultima dată cu mâna lui James și am pornit sania, rugându-mă în gând să ajung acasă până la apus.
Vă mulțumim pentru vizita pe site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile și inspiraționale. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, suntem aici pentru a vă ajuta. Ne face plăcere să vă revedem și vă invităm să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid!