Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii - şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul -

Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului:

„Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

căci vezi - lumina lor mă doare. ”



Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete - lacrimile.

(Lucian Blaga, Lacrimile)






Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei.


ajutor!!!