Mereu cand ma gandesc la bunicii mei devin nostalgic. Imi amintesc casa mica si îngrijită, cu pomi si multe flori si cu cățelul care latră vesel cand ma vedea ca intru pe poarta. Bunicul stătea mereu pe o banca sub un nuc in zilele călduroase , iar bunica pregătea mereu ceva dulce cand știa ca vin. Imaginea ei, cu parul nins de vremuri, mirosul cozonacilor făcuți de ea si clipele cand ma ținea in brațe si mi povestea întâmplări din tinerețea ei ma vor insoti veșnic. Cu mâinile brăzdate de munca ma îmbrățișă duios si avea lacrimi in ochi cand plecam. Acolo era universul meu, cu locuri si oameni dragi, care orice năzbâtiile as fi facut nu ma pedepseau. Bunicul râdea vesel, iar bunica se mai încruntă putin, ca apoi sa Rada si ea. Pentru mine bunicii mei raman icoanele sufletului meu, mai ales bunica a carei bunătate si dragoste le resimt si acum, peste ani.
