Joi 12
iulie 2001
Ne-am
lasat bicicletele la cabana padurarului si am luat-o pe cararea care trecea pe
sub crengi. Pe deasupra tufisului, cantecul pasarilor se inalta sus in cer.
Nathalie,
in mijlocul poienii, mergea prin iarba deasa presarata cu flori salbatice.
Aveam chef sa alerg, sa-mi bag picioarele in apa paraului care stralucea in razele soarelui. Ascunse
in iarba, flori albastre si albe semanau cu urme de luna uitate acolo de
noapte. Aici, flori de vinca curgatoare, acolo violete de padure. Placerea mea
era imensa.
Intins
pe spate ascultam padurea/zgomotul padurii. Priveam soarele atat cat reusea sa
strabata printre crengile copacilor ; vrabia si pitigoiul, ciocanitoare
care ciocanea prin copaci, furnica si miriapodul, cartita si micutele veverite
cu coada lor stufoasa.
Stejarul,
fagul, mesteacanul au povestea lor pe care o murmura atunci cand vantul le trece
printre frunze. Pana si enorma piatra gri acoperita de muschi isi are povestea
ei…
- Jean,
Jean, scoala-te ! Am veni aici ca sa punem casute pentru pasarele ;
ai uitat ?
Ah,
surorile mai mari ! Nu, n-am uitat, Nathalie.
De
ce trebuie sa avem cate o sora mai mare care ne enerveze atunci cand este atat de
frumos in padure…
