Când am intrat întâia oară prin poarta ruginită a școlii gimnaziale,într-o zi arămie de toamnă,nu aveam bănuiala că limba română,cufărul de diamante confecționat de strămoșii mei înțelepți,va ajunge să ocupe un loc primordial în inima mea.Primele ore,aparent plictisitoare,păreau a fi lungite de însuși timpul,care plănuia în secret să-mi insufle în natură dragostea nemărginită față de litere.Inițial,nu a reușit să-și împlinească năzuința,deoarece sufletul meu era încremenit ca o statuie de aversiunea față de primele lecții.
Cu timpul însă,percepția mea asupra acestei materii cu splendoare pronunțată a început să se schimbe treptat,când descoperisem că aveam în comun iubirea naturii înconjurătoare cu vechii autori renumiți ai țării mele.Mă gândeam că aș putea să îmi transpun pe foaie emoțiile însuflețite legate de tot ce era viu pe acest pământ,exact cum au procedat și scriitorii sensibili,ale căror apele sufletești se tulburau chiar de căderea lentă a unei frunze de catifea.Așa s-au născut din mine primele compuneri,ce reprezentau începutul unei existențe pline de haos lăuntric.În ciuda vocabularului sărac în expresii elegante,am reușit să-mi expun clar o viziune sufletistă asupra lumii,iar scrierile pe care le-am realizat au fost din ce în ce mai complexe.Acum iată-mă pe mine,un suflet îndrăgostit de fiecare termeni al lexicului românesc,care a devenit principalul mijloc de exteriorizare a trăirilor interioare!
