Chipul ei bland si blajin, parul buclat si trasaturile perfecte... Asta o descriau pe Frumusete. Locuia intr-un palat din diamante, deasupra intregului ei regat. Lumea o adora, delicatetea de pe zambetul ei de facea sa impietresti de uimire, iar stralucirea ochiilor ei verzui semana cu cea a soarelui.
Intr-o zi furtunoasa, la curtea Frumusetii veni o fata, insotita de unul din slujnici printesei. Cei doi intrara in sala de rubine, acolo unde se afla tronul regal si chiar Frumusetea in sine.
-Regina mea, aceasta domnisoara vrea sa va vorbeasca, spune slujnicul.
-Lasa-ne singure, te rog, vorbeste Frumusetea iar slujnicul disparu indata.
Fata era si ea frumoasa, avea pielea alba, fina, avea ochii albastri si parul lung si intins pe spate. Lacrimiile ii umpleau ochii sclipitori, parca gata de a izbucni in hohite de plans.
-Spune, draga reginei, ce ai pe suflet?
-Ma numesc Tristete. Am venit la curtea dumitale sa na ajuti cu ceva. De foarte mult timp, eu sunt necajita si nu stiu ce sa mai fac. Toti ma alunga, ma detesta, dar cand sunt suparati, au nevoie de mine. Si niciodata nimeni nu ma apreciaza ca ii ajut sa se descarce de emotii, toata lumea ma vede ca pe un scai ce ti se lipeste in par. Iar tu, Maria Ta, speram sa stii cum pot sa ma schimb.
-Draga mea, daca ceilalti te judeca, lasa-i in judecata lor. Sa stii un lucru, roata se intoarce, vor pati si ei acelasi lucru. Nu trebuie sa te schimbi din cauza vorbelor nesarate ale unor oameni, trebuie sa fii tu, pentru ca esti frumoasa si perfectiunea din tine va iesi la iveala cat de curand posibil.
Sper ca te-am ajutat
