Nu am vorbit de Augustin fratele lui Henri, fiul cel mare
care o detronase pe Cezarina si care s-a impusese ca gardian al proprietatilor,
stapan al domeniului. Era un fel de gentleman-farmer, intotdeauna cu cizme, (si)
imbracat cu haine de piele. El nu se insurase, spre marea neplacere/nemultumire
a mamei lui. El traia ca un burlac intr-o aripa a casei, mirosea a soare si a
vant, tragea din lulea. El figura in album, deja in varsta, cu un aer sever si cu
fruntea chelita. Stiu ca el este pentru ca am ajuns la paginile in care, sub
micile ferestre aurite pe margine, o mana n e p r i c e p u t a a scris niste nume.
Scrisul este vechi, intocmai ca cel al maicutelor de la inceputul secolului. El
pare aruncat de o mana nedemanatica, cea a unei femei care a incercat, pentru
posteritate, sa redea identitatea acestor personaje incremenite; fara ea, ele
ar fi fost reduse la niste forme anonime stergandu-se incet din memorie.
Ea este cea care a scris sub poza la picioarele gentilomului
de (la) tara: Unchiul meu Augustin de Sainte-Opportune.”
