Fiind weekend,EU și familia mea am decis sa mergem de dimineață la pădure. Odată ajunși acolo,peisajul îmi taie respirația.Soarele abia RĂSARE de după orizont,dar încă este parțial ascuns după norii negri ai nopții ce era la apogeu,ca și cum ar părea ușor surprins de apariția noastră.Verdele de diferite nuanțe era culoarea predominantă oriunde priveai,pe măsură ce Soarele se înălța treptat,încălzind fiece suflet,fiece frunză.Când mă trezesc însă din meditarea asupra timidității Soarelui,îmi cobor privirea și OCHII mi se deschid larg numai ca să descopăr cu uimire albinele ce roiau peste tot în jur.Umblau dintr-o FLOARE într-alta..apoi alta..și alta..și tot așa.Toate acele sunete din pădure erau chiar o simfonie dacă te concentrai destul de mult.M-am întins pe iarba în timp ce ascultam glasul FRUMOS al păsărilor ca și cum ar fi un cântec de leagăn..și ușor,adorm.
