Într-un loc în care oamenii nu au nume, soarele încetează, dintr-o lege ciudată a naturii, să strălucească, şi se caută noi mijoace de a măsura timpul: apa care curge, sirenele de alarmă, raţele care măcăne sau câinii care latră.
E o imagine apocaliptică. E şi firesc ca oamenii să nu aibă nume: unde nu e soare, nimeni nu are chip, sunt doar voci. Vocea unui orb care, de singurătate, dă telefoane la întâmplare şi-şi întreabă interlocutorii cum e cerul, peisajul din jur... şi ei inventează câmpii, autobuze roşii, lacuri cu raţe. El poate este ce vor fi cu toţii cândva, o voce fără chip, cineva care a văzut cândva, dar care nu mai vede... cum nu vor mai vedea nici ceilalţi, pentru că soarele a murit. Şi, de fapt, nimeni nu vrea să îl asculte. Încă. Îl vor asculta atunci când vor fi cu toţii la fel, când nimeni nu va vedea mai mult decât el. El ştie.
Iată și alt eseu,scrie care iti place:D
E dimineata.Razele de soare abia se vad dupa norii mari si pufosi.Deodata marea deveni păe neintelesul nimanui....Începu să cadă niște picurui mari,însa razele nu au atras atentia la picaturi si incepeau sa iasa cit mai repede si des,Soarele calduros a iesit.Picaturile de ploaie sau oprit,Urma sa fie o zi frumoasă.Asa si a fost.
