Era un început de decembrie. După două zile de ploaie măruntă, timid,
soarele mângâia pașii oamenilor grăbiți.
Am coborât încet, calculat, la Bolta Rece, să mă primenesc cu o cană mare
de vin fiert, peste care ar fi fost să se-ntindă, acaparator, aromele de
cuișoare și de scorțișoară.
Locul era pustiu, mesele goale accentuau fiorul de frig, pe care-l
adusesem de-afară ...
Departe, într-un colț firav luminat, la o masă mică, am zărit, din profil, o siluetă.
Părea aproape o umbră.
M-am așezat lateral, privind, un timp, cum bărbatul, cu o pălărie bogată
pe cap, sorbea dintr-o cană de pământ, sorbea o licoare fierbinte, printre
ai cărei aburi zăream, iluzoriu, șoapte subțiri, și iar șoapte, șoapte
plutind în abisul unei dulci și de demult resemnări.
Am cerut băiatului de la cramă o cană mare cu vin fiert, care a și venit...
până să-mi termin de rostit toate vorbele. L-am întrebat cine este persoana
de la masa din colț, iar băiatul, cu voce joasă, mi-a răspuns:
"E bădia Mihai... și bea un ceai, un ceai de sunătoare cu rozmarin, calmant
și mai ales odihnitor."
"Nu era mai potrivit un ceai de tei? am întrebat eu, în șoaptă.
"Nu..." mi-a șoptit băiatul, " teiul e sfânt, și nu e pentru a fi băut, ci numai
pentru a fi visat..., așa mi-a zis mie bădia Mihai, mai demult, când nu era
atât de trist."
Am sorbit din vin, privind grinzile de sus ale vastei încăperi, grinzi ce se
duceau acum și mai sus, peste timpuri, peste respirația suavă a unei eterne
reîntoarceri...
Cutremurat de un fior plăpând, necunoscut de legănarea amintirilor mele,
am îndreptat iar privirea spre masa din colț, dar acolo nu era nimeni,
doar o cană mică, și câteva firișoare ... din aburul de rozmarin.
