Speranta este cea din urma scanteie care se stinge in orice inima. Nenorocirea trebuie folosita ca sursa de putere. Indiferent de dificultatile intampinate, de experientele dureroase din viata, adevaratul dezastru este sa ne pierdem speranta.
In primul rand,cu ajutorul acestui sentiment, speranţa, reuşim să construim tot ce ne dorim şi sa mergem mai departe.Deşi a spera este una din caracteristicile omului, nimeni nu spune că este neapărat un lucru pozitiv. De-a lungul timpului, oamenii au mers pe ideea că “speranţa moare ultima”, însă acest fapt dă naştere la alte speranţe, astfel încât ele nu mor niciodată ci se metamorfozează sub forme noi. Mai simplu şi mai corect ar fi să spunem că speranţa e strâns legată de noi, face parte din natura noastră, şi drept urmare, va muri odată cu noi. Speranta este cea mai necesara energie. Speranţa este o necesitate a sufletului ce nu poate fi ignorată. Speranţa este lumina sufletului, ea călăuzeşte şi înalţă spiritul. In viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţi. Existenţa este un şir de victorii şi eşecuri, iar fiinţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este speranţa. Speranţa este hrană spirituală, întăreşte spiritul. Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă integritatea şi posibilitatea fiinţei de a evolua. Dacă lumina permita ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranţa deschide ochii sufletului arătându-le că există o cale de a merge mai departe.
Un al doilea argument este acela care susţine ideea speranţei care încălzeşte sufletul, consolează. Aceasta întăreşte spiritul în sensul că oferă sentimentul unei posibile salvări. Cuprins de speranţă, omul nu mai are impresia că eşecul său are dimensiuni catastrofale. Înţelege că ceea ce i se întâmplă aparţine normalităţii vieţii şi că, în definitiv, va trece, lăsând loc renaşterii spirituale. Speranţa pune totul într-o lumină mai blândă, îndulceşte amarul vieţii şi încălzeşte sufletele împietrite. Ca exemplu îl putem da pe Tudor din Invitatie la vals, care nu a renuntat aproape niciodata la speranta. Speranta lui a murit odata cu iubirea lui.
Concluzionand, niciodata nu trebuie sa renuntam la speranta, speranta poate moari odata cu iubirea, dar iubirea revine deci, in consecinta speranta nu moare niciodata din inimile noastre. Ea arde vie si tot ce este facut in lume este bazat pe speranta.
Sper ca te-am ajutat!
