Pe marginea apei cristaline a unui izvor de munte, vesele și pline de
vigoare, se înălțau puzderiile albe-gălbioare, din familia atât de pașnică
a mușețelului.
Apa clipocea lin și constant, amintind o sonoritate veche, neterminată, din
muzica de începuturi a adâncului acestui pământ.
Deasupra, soarele privea îngăduitor, dansul neostenit al vieții, pe care apa,
acest lichid sfânt, îl legăna cu grație peste acel petic de realitate.
Și deodată, ca din neant, un stol de porumbei albi a apărut, s-a rotit repede
deasupra izvorului cristalin, apoi a coborât cu precizie printre florile de
mușețel. Un ritual viu avea să înceapă, fiecare porumbel apropiindu-se
cu sfioșenie de micul izvor și cercetând cum ar fi să-și răcorească aripile
ușor foșnitoare cu miracolul apei cristaline, apoi, la un timp, hotărând să
bea, cu prudență, lichidul binefăcător.
Iar florile de mușețel erau parcă și mai albe, alături de gânguritul melodios
al fiecărui porumbel fericit.
