Arcadie-Vasile Suceveanu, marele și sensibilul poet al tuturor românilor,
scrie poezia " De dragul tău" precum ar scrie o scrisoare gingașă și plină
de simțire artistică, o scrisoare nu foarte lungă, dar ferm contopită cu
sentimentele sale de aleasă iubire și de tandru respect pentru o ființă
deosebită, specială, mult admirată și, evident, iubită.
Noi aflăm despre această infiorare lirică, demonstrativă, încă din primul
vers al poeziei :"De dragul
tău m-am înnorat și-am nins", vers pe care-l vom
reîntâlni, așezat cu exactitate poetică și ingenioasă reflectare,
chiar spre finalul poeziei.
Al doilea vers are importanța lui spațio-temporală, aducând cu el zbaterile
poetului, care, fără reținere, se adresează unei admirabile neuitată iubită:
"M-am
recompus din nori si fulgi, iubito"
Dar, fără să bănuim dintr-un deja început, poetul scrie:
"Păcat
de-atâta iarnă, ce-ai mințit-o."
Acum cititorul, avizat, recunoaște motivul dezamăgirii în dragoste, care
este acompaniat, supărător, de o intensă tristețe și de o melancolie
tulburătoare, precum norii din care cădeau fulguleții albi de zăpadă.
Iar tristețea se intensifică pe măsură ce vine bănuiala sigură în ceea ce
privește locul unde au căzut fulguții mici și albi, locul care nu este potrivit,
nu este cel așteptat, fiind un simplu loc gol:
"Zapada mea a nins în spațiu gol."
De aici se naște durerea înfrigurată a celui care iubește fără încetare,
dar iubește o umbră, o licărire trecătoare, ca un vis scurt, subțiat de
roua dimineții, prelinsă limpede peste sufletul sfâșiat de teroarea neantului
