Dănuț stătea pe terasa casei bunicilor lui de pe malul mării. Cu o seară înainte fusese o furtună mare. Deodată, de după o stâncă plina de alge, apăru capul unei fete cu ochii frumoși, de un verde că smaraldul și buze roșii ca rubinul. Avea plete minunate, ce curgeau in valuri de topaz. Dănuț se gândi că visează, apoi îi trecu prin gând că ceaiul îi producea asemenea iluzie. Dar știa sigur că nu pusese în el decât putina mentă și o linguriță din mierea că un chihlimbar. Se uită din nou spre mare și văzu cum sirena de îndepărta, salutandu-l cu mâna.
