, cățelul meu nazbatios, alerga dupa albinutele infumurate. Care mai care mai tantosa si serioasă. Singurul mai agitat de acolo era Bobita. El are o codita pufoasa, blana lui e de un maroniu spre roscat, si e mare cat casa.
Am plecat de sub pomul bătrân si neingrijit. De-o vreme nu m mai fost si noi pe câmpia de lângă dealul ăla mare. Noi ii spuneam ,muntele'.
Am fugit împreună in grabă. Iarba, fiindcă încă era umedă, Bobita a alunecat si a plonjat direct in micul lac. Am fugit speriat spre el si cu lacrimile in ochi am strigat cu un nod in gât:
-Nu te las asa prietene!
Am inceput sa caut in disperare un bat. Mi-am amintit ca sub pomul bătrân era unul luung până la cer. Am luat-o la goană si la fel m-am si întors.
-Prinde Bobita! Trag eu de bat!
L-am ținut cu putere si l-am tras pe pământ.L-am luat in brate si nu am vrut sa-i mai dai drumul. A inceput sa ma linga, iar eu eram super euforic cand am vazut ca e bine cel mai bun prieten al meu.
Si finalul il scrii tu!
