Cu un lătrat puternic, în faptul unei zile, Samson, dulăul curții, cu-n bou din
lumea mare, cu titlu oarecare, începu a vorbi. El spuse, cu emfază, cum că
nu i se pare prea potrivit să te mândrești și să strigi foarte tare că tu ai fi un
nobil sau chiar și mai ceva...
Referindu-se, apoi, la propria-i persoană, Samson declară sobru și cu senină
fire, mai abitir ca alții alăturea de el, cum că-i disprețuiește pe cei ce-n fală
mare se-arată-n orice zi, și-oricărui privitor setos de libertate și de egalitate
și de fraternitate.
Și nu din întâmplare, numitul Samurache, un simplu cățeluș..., ce asculta-n
tăcere și în adâncă și pioasă admirație vorbele acestui dulău mare,
se-amestecă, cu multă îndrăzneală și multă nerăbdare, în această prea-naltă
și savantă pledoarie, dar se trezi, pe loc, luat, cu asprime mare, și în derâdere
și în ocară.
Așadar, Samurache, și mic și slab și cățeluș, auzi, cum nu se poate mai
limpede, din gura lătrătorului Samson:
„Că voi egalitate, dar nu pentru caţei”.
Iar pentru o cât mai convingătoare aducere aminte, Samson continuă cu
următoarea recompensă, precis aducătoare și de echilibru și de stabilitate:
„O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomenești”.
Așa se face că, pe această lume, cei mari privesc cu suveran dispreț la cei
mai mici, iar celor mici nu le rămâne decât resemnarea.
