Unei pisici
de Jorge
Luis Borges
Păşeşti
tiptil, că nici nu te simţim,
Învăluită-n taină şi tăcere.
Sub clar de lună, eşti ca o panteră
Pe care-n depărtare o zărim.
Parcă-mplinind porunci dumnezeieşti,
Necontenit, zadarnic încercăm
secretul nepătruns să ţi-l aflăm.
Decât apusul mai bătrână eşti.
Primeşti a mâinii mele mângâiere,
Spinarea-ncovoiată s-o-nfioare.
Din depărtări de veac vii şi uitare,
Vieţuitoare-a unei alte ere.
Nu eşti de-aici, ci dintr-un loc închis.
Stăpână peste-un vast tărâm de vis.
--------------------------------------------------
Aflăm aici, în
această delicată poezie, despre manifestările unui
animal
domestic, trăitor printre oameni de mii de ani. Este vorba despre
pisică,
prezentată ca o ființă misterioasă, care pășește atât de tiptil,
că
noi nici nu o simțim.
În
întunericul nopții, acest blând animal domestic se transformă într-un
animal
de pradă, fiind văzută ca o mică panteră, mereu la pândă.
Venită
de departe, mai bătrână decât amintirile Apusului, această
viețuitoare
din altă eră pare stăpână peste vastul tărâm al visului, ținând
multele-i
secrete într-un loc închis, sau poate doar prea puțin deschis,
imaginației
fiecărui om.
